Mosul meu cu ghiocei si dorul din suflet?

Moşuleţul meu de astăzi stătea la gura de metrou cu bucheţele de ghiocei în mână şi cu o plasă mare de Carrefour lângă picioare. Mă opresc lângă el şi îmi spune:
– 1 leu buchetul, tătăiţă.
Scot portofelul, cumpăr 5 bucheţele şi îi dau 10 lei. Se uită la mine şi-mi zice:
– E dublu, tătăiţă.
– Lasă aşa.
Se luminează la faţă şi văd cum stau lacrimile să cadă pe obrazul lui ars de viaţă. Mă uit la vesta lui de lână, la pantalonii gri, de stofă, la mâinile alea muncite şi grele şi-l iau în braţe. Îl iau în braţe şi apoi îl mângâi pe faţă şi văd cum, de sub bască, îi ies fire albe care s-aşază pe riduile alea lungi şi bătrâne.
Moşuleţul meu zâmbeşte cu cei doi dinţi rătăciţi şi bolnavi pe care îi mai are şi, când îl văd aşa fericit, începe să plouă în ochii mei mari. Plec repede, să nu mă vadă…

Cum ma simt cand cumpar ghiocei

Strâng în braţe ghioceii şi mă şterg de lacrimi. Iau RATB-ul şi realizez, abia la a 3-a staţie, că nu sunt unde trebuie. Cobor la prima şi mă întorc din drum.

Mă apucă dorul de ceva. Nu ştiu unde e ceva-ul ăsta şi nici ce e nu ştiu exact. Cred că mi-e dor de mine sau de cornurile cu gem de prune ale bunicii. Sau mi-e dor de-un pic de lume, de-un pic de copilărie.

Ajung la muncă, dăruiesc 2 bucheţele unor colege. Ele se bucură cum se bucură nişte copii care primesc bomboane cu ciocolată.

Muşc din dorul ăsta care nu mă lasă nici să aprind calculatorul, în speranţa că mai trece. Dar dorul meu se duce în stomac şi nu mai vrea să plece de acolo.

Când dorul de oameni se duce în stomac, nu mai ai scăpare. E ca senzaţia de foame. Şi, la câte doruri am, dacă ar trece şi astea cum trece foamea, n-aş mai încăpea decât pe uşile alea mari de la Mega.

Noroc că le mai alin câteodată c-un plâns, c-un vin demidulce sau c-o îmbrăţişare mare şi vie, dată pe sub lacrimi şi noduri în gât, unor oameni care spun poveşti cu mâinile, cu pantofii şi cu ridurile lungi de sub ochii.

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *