Cum ar trebui sa fie o scoala vie?

Privesc în jurul meu și văd oameni agitați, mămici cu copilași de 2-3 anișori pe care pașii nu îi poartă în siguranță pe asfaltul încins. O smuncitură de mână și un ghiont. Copilașii încep să plângă iar mamele, cu glas strident și repezit, încearcă să le înăbușe pornirile:

– Taci! Taci acum, nu auzi!? Parcă ești împiedicat…

Nemulțumită de ceea ce se petrece închid ochii și zâmbesc. Intristată, dar zâmbesc. Imaginația o pornește și mă postează în cel mai minunat loc de pe pamânt. E soare calduț, aerul proaspăt îmi mângâie obrajii și mă revigorează, iar fiecare celulă a corpului meu soarbe viață. Absorb cu nesaț. Miresmele pământului reavăn și aromele florilor mă răsfață, învăluindu-mă într-un abur amețitor. Iar armonia muzicii vietăților și ale păsărilor îmi dau fiori de bucurie. E atâta pace!

Nu departe se aud glasuri și râsete de copii. Au ieșit la joacă. Cântă și plantează semințe. Puțin mai departe, alții mai măricei, cară niște cărămizi pentru atelierul de arte. Cred că au vreo 13-15 ani. E printre ei un băiețaș creț, tare sprinten și harnic, iar fetele, chiar și cele mai mititele îi aruncă ocheade. O codană cu forme rotunde roșește și îl privește pe sub genele-i enorm de lungi. Pleoapele îi tremură și își mușcă ușor colțul buzei de jos. Cară cu nădejde să îi arate flăcăului și celorlalți căt de repede se poate mișca și căt de repede își termină treaba.

Zbanggg!

Dinspre o clădire interesant construită și colorată se aude un clopot.

– La masăăă! Gata, mergeți de vă spălați.

scoala Montessori

Fiecare își așează în ordine materialele și se îndreaptă către spălător. Cei doi adulți care erau cu ei coboară de pe scară. Cu toții intră în sala mare, compartimentată și decorată cu plăci de argilă. Aduce a proiect făcut de Gaudi: vitralii, mozaicuri, materiale neconvenționale. Totul în acestă școală e neconvențional. Căci e vorba de o școală în care toți copii sunt artiști liberi și care învață din drag și cu drag. Profesorii lor le sunt prietenii și coechipierii cu care iși implinesc proiectele. Au învățat împreună și învață împreună. Fețița chipeșă, codană e un exemplu de minte sclipitoare, iar băiețașul creț a uluit de mic prin inventivitatea cu care își crea jucării și cu care ieșea din situații dificile. De fapt această școală e o școală vie, cu copii veseli, creativi și plini de viață, harnici și dezinvolți.

Deschid ochii. Nu pot decât să trepidez de fericire că nu visez. Acestă școală există. Ea este în Rusia, în Ungaria, în Cehia. Până și britanicii și americanii au visat-o și au adoptat-o.

Ce ne face diferiți? Oare noi, mămicile, nu ne dorim securitate pentru copii noștri, aer curat, liniștea verdeții și a pomilor, alimente proaspete și organice? Oare nu putem dori atât de mult ca cei de mâine să existe în bucurie, bună înțelegere și pace? Oare nu ne dorim suficient de mult împăcarea cu sine și cu cel de lângă noi?

Ei, da, putem schimba ceva. Eu, tu, vecina de pe palier și bunicile și mamele noastre și toate femeile care avem copii putem schimba ceva dacă suntem unite și cerem legalizarea școalilor alternative. În România, ca alternativă, nu sunt decât câteva școli: Waldorf, Step by step, Montessori. Și cam atât.

Dar dacă ne dorim copiilor noștri sănătate mentală și emoțională, acești e nevoie să trăiască nu cu capete de monitoare sau ecrane TY, ci au nevoie de libertatea de a-și alege materiile în funcție de dezvoltarea și cerințele sale interioare atunci când și cât dorește. A impune unui copil să învețe când și cât vrem noi și mai ales atunci când le cere un profesor după o programă lucrată de multe ori de roboței în spatele unui monitor, este traumatizant pe viață. Asta ne dorim pentru ei?

Comments(2)
  1. Geanina Vatamanu 29 iunie 2013

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *